In fiecare luna, pe data de 21, timp de un an, voi scrie cate un articol in memoria Maestrului Marin Moraru si voi pune cate un citat

21.10.2016

Pentru ca astazi, 21 Octombrie 2016, acum doua luni in urma, am pierdut un OM, O VALOARE IRECUPERABILA SI DE NEEGALAT, un MAESTRU atat pe scena de teatru cat si in viata personala, am pus cateva fragmente din cartea "vorbita de dumnealui"! În cartea "Suntem ceea ce sunt amintirile noastre" Marin Moraru face, printre multe altele, scurte portrete memorabile a zeci de mari actori, de la predecesori iluştri, la colegi de generaţie deveniţi prieteni de suflet şi la noile talente.

S-a născut la 31 ianuarie 1937 în București, într-o iarnă cu zăpadă. De unde știe? Dintr-o carte a lui Mihail Sebastian.
''Eu m-am născut într-o zi de vineri, pe 31 ianuarie, și afară ningea cu fulgi cât vrabia. Amănuntul ăsta l-am aflat din 'Jurnalul' lui Mihail Sebastian. Acolo pomenește el ceva legat de ziua de 31 ianuarie 1937'', a spus Maestrul într-un interviu.

MAESTRUL MARINUS, a fost un om bun, blajin şi de un echilibru interior unic. Cel puţin aşa reiese din "Suntem ceea ce sunt amintirile noastre". Un actor modest, dar conştient de valoarea sa. Un om pentru care viaţa trăită în comunism a însemnat deopotrivă lipsuri, cenzură şi greutăţi (de care amintea fără ocolişuri, dar şi fără patimă vindicativă) şi şansa întâlnirii unor oameni remarcabili şi a unor roluri decisive.

Un artist dezamăgit de multe din teatrele prezentului (de unde şi lipsa din spaţiul public şi artistic), dar extrem de ancorat în realitate - îi placea să fie la curent cu toate ştirile.

Marin Moraru din noua carte este un spirit viu, critic cu măsură, cultivat fără a epata, plin de umor şi autoironie ("Când aud expresia "monstru sacru" văd în faţa ochilor un dinozaur, un pterodactil cu dinţi lungi şi ascuţiţi şi gura căscată. Nu, eu nu sunt monstru"). Nu-i placea experimentele în teatru (Andrei Şerban sau Silviu Purcărete nu erau printre favoriţii săi) sau film, şi nu avea o părere prea bună despre Noul Cinema Românesc.

Parea a dezvolta un nemaiîntâlnit cult al prieteniei, o disponibilitate fără egal de a vorbi cu generozitate despre actorii pe care i-a cunoscut de-a lungul vieţii, de la predecesori iluştri, la colegi de generaţie deveniţi prieteni de suflet şi la noile talente. Am selectat câteva fragmente din zecile de portrete savuroase, mostre de talent literar, pe care Marin Moraru le-a facut colegilor (mulţi dintre ei deja dispăruţi).


"Eu şi Gheorghe Dinică am fost nedespărţiţi. Când spui Dinicǎ, spui Moraru şi de multe ori, când mă adresam cuiva, persoana respectivă îmi spunea Dinică şi lui Dinică îi spunea Moraru. Îl cunosc pe Dinică de dinainte de a intra la Institut. Juca la Casa de Cultură a Studenţilor, era vedetă acolo. Apoi ne-am nimerit în aceeaşi clasă la Institut, la doamna Dina Cocea.

Patru ani cât am fost studenţi am mâncat aceeaşi mâncare şi am fumat aceleaşi ţigări. Când aveam pauza de prânz, între orele 12.00 şi 14.00, înainte de cursurile de actorie, mergeam la mine şi făceam cartofi prăjiţi cu ouă cât mai multe, asta era mâncarea noastră. Ne întorceam ghiftuiţi şi stăteam la lecţiile de actorie până seara la ora 20.00".


"George Constantin a fost pentru mine unul dintre cei mai importanţi actori din România. L-am văzut când încă nu-şi formase george constantinismul, adică nu devenise încă George Constantin cel apreciat de public. Era un băieţel tinerel, drăguţ şi talentat, şi care se exprima destul de bine, dar nu devenise încă George Constantin. Eram student când l-am cunoscut. [...] George Constantin era o structură anume de actor, avea greutate pe scenă, cuvântul lui era de plumb, adevărurile lui cădeau greu.

Era credibil în tot ce făcea, ceea ce pentru un actor înseamnă mult. Era un om gospodar, aşezat la casa lui. Îşi luase o căsuţă la ţară, undeva lângă Stela Popescu şi Ştefan Bănică şi lucra cu mult drag în grădină, se mândrea cu caisul lui, care făcea nişte caise extraordinare, precum şi cu cireşul lui, şi se plângea că i se fură varza şi alte lucruri din gospodărie".


"Florin Piersic era încă din tinereţe, de pe când era student, un mare povestitor. Făcea valuri plăcute în jurul lui, datorită felului său de a fi. Era un vorbitor nepreţuit şi de cursă lungă, povestind de una, de alta, fără să îţi dai seama cum trece timpul. Şi nu numai că nu obosea niciodată, ci din contră, acest lucru îi conferea forţă să continue.

Pentru el, ascultătorul era suportul pe care se sprijină, începutul altei poveşti. E drǎguţ prin felul său de a fi, cu acel 5% roşu purtat în mână pe toate părţile, cu fularul lui alb care denotă atâta eleganţă. Da, întotdeauna a fost un dandy. Florin Piersic s-a crezut - şi este - cel mai frumos bărbat din România, chiar şi acum. Nu mai spun cum era când era tânăr!"


"Radu Beligan era profesor la Institut când eram eu student, însă venea mai rar, deoarece şi filmul şi teatrul îl solicitau. Însă când sosea era privit cu respect de mii de ochi. Nici prin cap nu-mi trecea că voi juca vreodată cu Beligan. Era mult prea departe pentru mine. Era ca şi cum m-aş fi uitat la Himalaya"


"La Amza Pellea stăteai cu gura cǎscatǎ. Ce era Florin Piersic, da' ce era Amza! Se simţea olteanul din el tot timpul, în felul în care vorbea şi gesticula. Avea vorbirea aceea repezită de oltean şi ne povestea de nea Mărin al lui, iar noi chiar îl îndemnam: "De ce nu scrii, măi Amzule? Aşa ceva este o bogăţie!" [...] Amza era la fel şi în scenă şi în viaţa de zi cu zi, un om extraordinar şi un coleg nemaipomenit, foarte cald. Exista şi o vorbă, că până şi duşmanii cei mai înverşunaţi se împacă dacă stau alături de Amza"  


"Toma Caragiu a fost prietenul meu de suflet. Era un om de o sensibilitate extraordinară şi scria nişte poezii nemaipomenite". Primul film in care am jucat impreuna cu el - acela a fost si prilejul cu care l-am cunoscut - a fost Haiducii.


"Cu Gina Patrichi am jucat în D'ale carnavalului. Vorbele ei păreau unse cu miere. Tot ce spunea era de o drăgălăşenie nemaipomenită, iar vocea îi suna ca un clopoţel. Avea o atitudine de o feminitate excesivă".